festina lente III (sau de ce cred că viaţa trebuie trăită andante)

n-am nevoie să mă grăbesc niciodată. dar niciodată. trebuie să aleg să fac ce trebuie, în orice moment.

ca un joc puzzle uriaş e viaţa asta a noastră, a mea, joc pe care trebuie să-l termin la timp. piesele îmi sunt date una câte una şi ce altceva mai bun am de făcut decât să le caut locul atunci când le primesc? am Modelul în faţă…

şi totuşi uneori pare că-i aşa departe…

da, e-adevărat – mai degrabă eu sunt departe.

“soarta” mi-o pot schimba, presupun, pot să las baltă piesele, pot să nu termin ce am de făcut în viaţa asta, dar ce avantaj am? din contră, pierd ceva preţios în viaţa de dincolo…

[de fapt nu e viaţă dincolo. viaţa a-nceput aici, de când am pus prima piesă... am pus-o împreună.]

îmi vin piesele una câte una. şi uneori stau şi mă uit în jur. stau şi mă uit şi timpul trece. piesa n-o pun la locul ei, nu ştiu unde. mă uit în jur…

Modelul e-n faţă dar nu mă uit la El…

mă uit în jur…

aici apare ea. brusc. sperând să pot recupera ce-am pierdut, încep să mă grăbesc…

o fi fugit El vreodată? poate că da, dar nu cred că s-a grăbit. îmi închipui că Iisus a mers întotdeauna… andante.

aş juca şi eu jocul ăsta, fără grabă… aş lua piesa… m-aş uita la El… aş pune-o în locul pe care tocmai l-am descoperit… m-aş bucura de noua perspectivă… aş lua piesa… m-aş uita la El… aş pune-o în locul pe care tocmai l-am descoperit… m-aş bucura de noua perspectivă, mai ceva ca precedenta…

şi totul andante…